Decolarea din Otopeni a foast un moment absolut mirific: rasarit de soare, am plecat de pe pista din dreapta, astfel incat, am putut avea o privire de ansamblu asupra Otopeni-ului. Frumos. Am ajuns la Frankfurt, unde nu am avut timp de nimic.
Am asteptat foarte mult timp zborul asta sperand ca o sa merg cu un Beoing 747, dar am fost putin dezumflat cand am vazut ca nu voi avea placera asta. Am mers cu un Airbus A340. Oricum si A340 este un avion gigantic, desi nu se poate lauda cu o reputatie ca cea a unui Jumbo Jet.
Indieni. Multi indieni. Coada imensa la imarcare. De fapt la controlul de frontiera. Regulile de securitate pe transatlantic sunt incredibil de stricte.
Ne-am imbarcat, am decolat, suntem peste ocean. E mare, mare mare tare.
Intr-un final am avut revelatia: nu diferenta de fus orar de 8 ore te omoara ci zborul de 11 ore. Sunt absolute mort de oboseala si nu au trecut nimi macar 8 ore. Nu inteleg de ce traseul e asa de incurcat: Frankfurt -> Toronto -> Chicago -> Dallas. Sunt trei motive care imi vin in minte: 1) se merge pe airways 2) se vrea sa se zboare cat mai putin timp pe deasupra oceanului 3) curbura pamantului.
Suntem aproape de Dallas Fort Worth. A fost un zbor extenuant. Ma asteapta alte controale de securitate, drum. e ora 1 dup-amiaza.
