Sambata trecuta am fost la concertul Alphaville de pe Arenele Romane din Parcul Carol. Mi-am adus aminte, daca mai era nevoie, inca o data despre cat de mult detest anii ’80, cu sound-ul lor sintetic, cu coafurile lor infoiate si lasate sa “curga”, cu manecile suflecate pana deasupra coatelor si cu gulerele ridicate in semn de … protest. Da, sunt sigur, nu mi-au placut si, in contiuare nu imi plac anii ’80.
Cu toate acestea, am fost sambata in Parcul Carol la Arenele Romane si i-am vazut pe cei de la Alphaville, cantand live. Marturisesc ca am fost la concert din simplul motiv ca vroiam sa schimb putin atmosfera. Nici macar nu imi plac (si nu tin minte sa imi fi placut vreodata) piese precum Forever Young sau Big in Japan. Ca si urmare, am stat la primele 5 piese si am plecat. Mai jos e un clip pe care l-am facut in timpul concertului. FYI
Alphaville
A fost prima data cand am mers la Arenele Romane si prima data cand am intrat in Parcul Carol. Stiam unde este, am trecut de multe ori pe langa el, dar nu am intrat niciodata. Trebuie sa marturisesc ca am fost placut surprins. Sincer mi-a placut. Linistea, vremea superba de sambata seara … era exact ce trebuia.
Supriza cea mai mare insa a venit cand am ajuns la mausoleu. O constructie foarte interesanta. Revin aici cu parerile mele si cu vesnica mea intrebare si doleanta: “De ce nu e luminata constructia asta?” Ar trebuit sa ajung acolo si sa fiu nevoit sa imi pun ochelari de soare in miezul noptii. Serios. In ultima vreme tot mi-am pus intrebari de genul: “eu ce ii arat unui prieten care vine in vizita?” Mausoleul parea sa fie un candidat viabil, dar nu … Nici macar nu am putut sa fac o poza decenta noaptea pentru ca in fata lui se prezinta cateva mari reflectoare indreptate asupra promenadei, care imi stricau tot aranjamentul. Picture this: constructia e din marmura neagra. Cerul era de un albastru inchis, profund si linistitor de vara. No problem … zic eu: expunere mare si totul e ok. De unde. Becurile din fata au luat tot cadrul, si asta la o secunda jumatate de expunere. In fine – revin la vorba unui amic de-ai mei: o bidinea … luati fratilor o bidinea si dati pe cladirile astea (se referea la cele de pe Lascar Catargiu)
Imi vine in minte un alt lucru care m-a deranjat in seara aceea: incercarea si intentia noastra (ca popor) sa “stergem cu buretele” evenimentele din istoria noastra de care nu suntem foarte mandri. In general evit sa lansez judecati de valoare de genul asta sau sa imi exprim parerile legate de subiect, dar de data asta mi se pare prea flagrant. Eu inteleg si respect faptul ca perioada comunista a fost una de suferinta si durere pentru multi, multi oameni; cu toate acestea, si fara sa incerc sa minimizez miile de drame, perioada face parte din istoria noastra, iar influentele ei ne-au format cultura, gandirea, modul de a ne exprima si felul in care gandim. Face parte din mostenirea noastra. Nu cred ca ar trebui sa ne uitam cu dispret in urma, ci cu intelepciune si temperare, sa o vedem ca pe o lectie si sa nu incercam sa ii stergem urmele.
