I find the whole approach puerile and simple though deeply sunken in the bourgeois atmosphere of long forgotten days. I find the situations depicted to be petty and the whole typology of character used too commonplace. Still is this such a bad thing? The core issue itself is so puerile and the entire situation is commonplace. We all go through this from time to time. It’s in our nature. We do this often, wishing we could go back, albeit we can’t actually go to those distant places and have an epiphany as our man does. Be it small glimpses of times when color shone brighter, be it places and friends we lost along the way, be it images and sounds that used to comfort us, we all feel the need to rejoice in the certainty of what used to be. It’s only natural, it’s commonplace. It’s easy to frown upon a masterpiece maker’s raw rendering of a very crude idea. It’s a contradiction. How come there’s nothing more to the film? Its the simplicity and obviousness of the situation itself that requires no further complications. That’s the stroke of genius. There’s nothing more to it. Why should there be?!

Keep walking

I think we need to do this. I think it’s a deeply rooted need we have to walk along streets of unknown cities. When I visit a new city, the first thing I do is to walk the streets, I need to breathe in the air and I need to see the faces of the people. I do this not for logistical or strategical purposes, but in order to take the whole scene in for all it’s worth. Most of the people I’ve met have lost the need to keep walking. To tread along new paths. We’re born with this unquenchable desire to absorb every new bit of information that comes our way and, somehow along the way, we start to settle, we start to let mundane stuff bear down on us. When do we lose the thirst?

A friend of mine calls this the spiral. It starts with the tiniest bit of settling for less than you think you ought to and it invariably grows with every other compromise we do in our lives. “I know I could have done better but this will do for now“. “Things are going well; of course there’s this and that and the other one, but it could really be much worse“. No, it couldn’t. It already is worse. You’ve settled for something you know deep inside is not what you really want or need. We’re so fearful about … what exactly? Have we become so jaded that anything will just satisfy us. So why keep on walking? Why walk along the streets at midnight looking for who knows what. Well, that’s … simple and one should try to go way back to their past to find this out. A very smart man once wrote that maturity is to have rediscovered the seriousness one possessed as a child at play. When you’re a child, life is limitless: there are no boundaries or unattainable goals. Why settle for less now? It’s that simple. There is no need to make it more complicated by bringing in the ties and constraints of modern day life. Of course the approach is linear and childish and puerile.

I’ve often been accused of being a childish, spoiled, idealistic brat. Truth is I live in a world where genuine, true emotions and ideal outcomes exist. I’ve been fortunate enough to have this belief hardwired into me in such a manner that, even when it seamed that I was a raging lunatic, I would always manage to see some hint that maybe my beliefs weren’t that far fetched. So what if the search takes a really long time? I mean really: do you actually have a deadline? For instance I do. I have a very concrete and real, physical deadline. That’s precisely why I don’t want to stop chasing my ideals. I don’t have the time to stop for second best … anything. As I’ve said, I know what I want and I won’t ever settle for anything less.

My point is don’t stop looking, don’t stop treading new paths, don’t let norm compromise your ideals, be content to be thought foolish and stupid and keep looking for whatever it is you’re looking for. Eventually, it will come to you.

Desi nu mi-a luat decat jumatate de sfert de milisecuda sa iau decizia asta, erau acolo niste motive foarte bine intemeiate. Cel mai recent dintre ele fiind ca, multumita unei amice mai vechi si mai tinere, mi-am adus aminte de vremurile in care telefonul era si nu era, in care ne bucuram sa deschidem impreuna plicul cu poze de la developat, in care nu era grav daca intrai in “filmul tau” … si de faptul ca, de fapt, am numerele de telefon si stiu datele de nastere ale tuturor oamenilor carora vreau sa le spun La multi ani!

Sa nu ma intelegeti gresit, sunt flatat (si e spus sincer) ca anul asta, am primit ceva ~7′j’de mesaje de la multi ani pe Facebook. Dar macar  jumate trebuiau sa vina mai “dirrect”. Vorba aia: I know half of you less than half than I should like and I know less than half of you half as well as you deserve. . Nu vreau sa fiu ipocrit, pentru ca nici eu nu am sunat cand a fost cazul. But I AM honestly and trully sorry I didn’t.

Un al doilea – foarte egoist si sincer – motiv e ca, atuci cand cineva va vrea sa stie dac-am murit sau nu … o sa stie cum sa dea de mine. Imi pare rau dar e totusi ceva de zis pentru o latura mai personala a digitalului astuia in care traim, care ne hraneste si pe care il “iubim” atat de mult.

Urmeaza (din nou) contul de messenger si cel de Twitter (eta: ~ 5 mins).

Anyway …: eu mi-s Catalin. Numarul meu de telefon este +40 731 023 731, adresa mea de mail este catalin.stan@me.com (desi s-ar putea sa dati si de catalin.stan@sideways.ro). Cand pun poze cu ce fac se intampla pe http://shadedpixels.tumblr.com sau aici (pe blog). Nu accept comentarii de la “usability experts” cum ca nu am pus link pe cuvantul magic “aici”.

Probabil ca, la un moment dat, cineva se va prinde ca nu mai sunt pe fb si va da un mail sau imi va scrie ceva sau macar va da un Google search. Pana atunci, va las cu un cantecel – de la una bucata prieten drag si a lui trupa, Stilborn! Thank you, my dear, dear firend! Enjoy!

Prea multa munca dauneaza sanatatii
– tot de la Catalin

Svetlana Kapanina – cea mai tare femeie pilot din toate timpurile
Imi pare rau ca se comenteaza si se scrie in ruseste, insa imaginile vorbesc de la sine.
– de la Mihai

Si, in final, acest clip minunat, tot via Mihai

http://www.youtube.com/watch?v=juOQhTuzDQ0

Ceea ce ma da pe spate insa e umezeala. Saptamana asta, a plouat in fiecare zi (exceptand joi), la ora 4 dupamiaza, pentru cam o ora si apoi nu se mai putea sta in aer liber pentru ca erai in sauna. Mi se spune ca asta e situatia in mod constant la Houston, Atlanta, Miami, Bari etc. How do they do it?

(Tocmai am vorbit doua paragrafe despre vreme.)

Lunga … O saptamana lunga.

De saptmana viitoare, iar postez in The Big Traveler.

“In the battle between man and machine, the derranged 757 is winning.”

Detalii despre accidentul Aero Peru pot fi gasite aici.

De plaja sigur nu, dar macar putin in parc ajung sigur. Am spus ca vine week-end-ul? Da. Am spus. Pai ce mai e de spus?! Mai e ceva? Nu.

Ei, ar mai fi faptul ca si timpul meu personal a devenit un soi de to-do list, de planuri si proiecte care nu mai ajunge niciodata sa fie actualizat sau actual, pentru ca nu mai am timp. Ce prostie! Cum sa nu mai ai timp? Asta e o prostie. Trebuie sa vedem. Citeam ieri ceva (nu mai tin minte unde exact): someday never comes.

Friday night

Foarte foarte cool. Asta da un job stresant (sau poate fi si fain, daca nu prinzi trafic): sa te plimbi cat e ziua de lunga cu msina prin oras si sa faci poze

Later edit: Si sunt foarte fericit ca am aflat acest lucru. Setea mea de cunoastere nu cunoaste limite (mai ales acum ca am mancat o suta de grame de glucoza pe nerasuflate).  Lasand gluma de o parte, imi pare bine ca am reusit sa imi dau seama cu ce anume se fac pozele alea

Marturisesc ca, sunt un personaj foarte comod si nu sunt de principiul sa duc muntele la Mahomed. In termeni liberi, prefer sa mi se livreze cumparaturile acasa decat sa ma duc eu dupa ele. Ce sa-i faci, asta e, daca se poate sa faci cumparaturi online.

Deci da. Deci am achizionat biletele de pe dol.ro. Pasul urmator: livrarea. OK. Mail de la omuletul lor: trimitem biletele, va sunam cand le-am trimis curierului. Boooon.  Sunat: nema. Bilete: nema. Curier: nici atat.

Telefon inapoi la Diverta. Raspuns: s-au pierdut pe drum; va sun sa vedem cum facem.  (Vreau sange!)

Mare firma! Mare PR! Mare Client Service! Poate sunt putin mai naiv, dar mi se pare inadmisibil ca la o firma de dimensiunea RTC-ului si de “prestanta” dol.ro,  sa se intample asa ceva. Ce marketing!!! Se vorbeste de planuri: la scoala cu voi!! Ce e aia? Cum ii spune: client service?

Ha!

Am incercat aceeasi cautare pe Google maps. Nici o sansa.

Sunt foarte multe feature-rui interesante: spre exemplu, pot sa imi adaug waypoint-uri; adica daca merg de la Viena pana la Bucuresti si vreau sa o iau pe la Timisoara, pot sa imi adaug asta. Iar detaliile cu care ofera instructiunile sunt absolut superbe.

A! si cea mai faina dintre toate: reverse directions.

Cateva exemple:

• Piata Romana -> Calea 13 Septembrie 
• Viena-> Universitate (via) Timisoara

Merg destul de rar pe acasa in ultima vreme. Cam de 2-3 ori pe an. Faptul asta imi da posibilitatea sa observ schimbari. Se construieste. Se inchid magazine si se deschid altele noi in locul lor, care, la randul lor se inchid, facand locul altora, intregind astfel marele cerc al comertului capitalist.

In decursul timpului, orasul meu natal a dat nastere, in afara de mine, multor personalitati ale culturii romanesti, si multe personalitati au salasluit aici diverse perioade din vietile lor – vezi Wikipedia – cum ar fi Sorin Ovidiu Vantu sau Radu Timofte.

Cuprins de un sentiment profund de recunostinta si aleasa pretuire fata de orasul natal, sentiment ce il incerc si eu adeseori, mai ales cand scot capul pe geam si ma uit pe Calea Mosilor, unul dintre acesti citadini de vaza, s-a gandit sa dea ceva inapoi urbei romascane. (nobil nu?).

http://www.ziarulcn.com/article/aid/47995 

Nu vreau sa aud sau sa magandesc teorii despre diversi detergenti de rufe sau nu. Dar totusi … la Roman?!

Imi aduce aminte de o replica din Pearl Harbor, in care presedintele Truman (sper sa nu gresesc) – care nu isi putea folosi picioarele – se ridica de la masa si spunea: Do not tell ME it can’t be done!

Nu cred ca mai pot exista scuze in momentul asta pentru a nu face un lucru sau a nu duce la buna indeplinire un task, de orice dimensiune ar fi el, atunci cand exista dorinta adevarata de a face ceva. Totul e sa vrei si sa fii dispus sa faci ce trebuie facut. Mult mult respect si admiratie pentru personajul in cauza.

http://www.aviation-weblog.com/50226711/[...]london_to_sydney.php

http://www.youtube.com/watch?v=7zq5TrNox0g

De ce nu am filmat mai mult?

Nu ai cum sa faci altceva decat sa pilotezi avionul atunci cand pilotezi avionul. E mult de munca. Foarte mult de munca. Nu e ca si cum ai conduce o masina. Iarna nu-i ca vara!

La modul cel mai serios: e o activitate care necesita foarte multa concentrare.

Abia astept. I gotta do this!

Ok. Tornada a trecut … pe la 20 de mile mai la sud … dar a trecut. Panica totala all over the news! nici macar nu e sigur ca a fost vreo tornada. A plouat, mai tare, si a batut vantul: foarte tare. Dar atat. Panica! Panica! Panica!

Alt subiect foarte tare la stiri: Alec Baldwin si fica-sa. Pustoaaica de 11 ani, fiica lui si  a lui Kim Basinger (mare proces de divort) ii spune “don’le suna-ma tu la ora cutare in ziua cutare  si vorbim atunci. Omul se conformeaza, isi iese din cale-afara si da telefonul la ora si ziua stabilita. Telefonul inchis. (Eu nu reactionez bine deloc la faze din astea). Ce face? Lasa un mesaj (o practica des intalnita aici). Fiind nervos si probabil nefiind prima data cand se intampl asa ceva, isi varsa nervii si ii spune pe nume tot.

Bineinteles, avand in vedere ca e “celebrity news” mesajul (plin de beep-uri) e pe tv absolut instant. Asta se intampla Miercuri sau joi (18, sau 19 aprilie). De atunci sunt dezbateri la toate posturileTV si se analizeaza faza asta la toate nivelel. Psihologi peste psihologi si analisti peste analisti.

Din ce in ce mai multe pareri sunt de genul “Is this child abuse?. Oameni buni! Omu’ e taica-su! Nu i-a facut nimic. I-a spus vreo doua din adancul sufletului pentru ca era prea plin! Nu e extraordinar. Nu se poate asa ceva. Ar trebui arestat!

Mi-a placut o reactie a unuio tip (nu-i retin numele) cica: “Hai sa fim seriosi, fiecare dintre noi fie ca am primit o replica din asta de la parintii nostri fi ca, parinti fiind, am mai zis cate ceva care ne dorim sa fi spus in alt mod”. Ceea ce ma deranjeaza e ca sunt falsi in situatia asta.

Exagerari

Bloggeri din toate tarile, uniti-va! Astept cu nerabdare internationala!

Asta in ceea ce ma priveste. Freedom of speech. Poate inteleg eu lucrurile gresit, poate scopul este doar sa mai pun un widget pe site. I dunno, e tarziu si sunt obosit. O sa revin cu un edit cand o sa ma simt mai receptiv la noile tendinte de descentralizare si la efortul sustinut de a pastra web-ul un spatiu liber pentru idei, pareri si comportamente. Deocamdata imi vine in minte un citat.

With the first link, a chain is forged. The first speech censored, the first thought forbidden, the first freedom denied, chains us all irrevocably.

[techtags: blogger code of conduct]

Fortune este un programel foarte dragut, care a aparut pe BSD. Scopul lui in viata este sa “dea” niste citate cu …. “miez”. Am dat drumul unui feed care, din ora in ora, mai trimite cate un asemenea citat.

Vreau sa fac si un widget, dar asta intr-o alta ora.

Click aici pentru feed

[techtags: fortune, cron daemon, BSD]

Din momentul in care biletele s-au pus in vanzare, site-ul a functionat pentru cateva ore, apoi bum: crashed and burned. In acest moment, “sunt prea multi clienti conectati”. Imi aduce aminte de primele zile in care inceppusem sa gazduiesc site-uri, cu setari nepotrivite pentru serverul de web, limita de conexiuni prea mica. Inteleg foarte bine premisele pentru o astfel de paranoia a setarilor si, pe undeva, sunt foarte de acord cu ele, dar nu pot sa nu imi rasune in cap doua cuvinte: mission-critical.

Nu poti sa tratezi o aplicatie precum dol.ro ca pe un proiect de facultate, care trebuie doar sa mearga, nu conteaza cum sau cand “crapa”. Ma duce cu gandul la unul dintre primele site-uri pe care le-am gazduit, site care imi facea enorm de multe probleme. Ca orice webmaster, te mai uiti prin codul clientului (off the record, cu sau fara acordul acestuia, asumandu-ti raspunderea deplina a ceea ce faci, in fond, e in interesul cel mai bun al tutoror celor implicati) sa vezi, ce, cum, unde e bottle-neck-ul. Cand m-am uitat la codul acelui site, am avut brusc un deja-vous : cam asa scriam cod cand eram in facultate, cu o seara inainte de a preda proiectul, si cand nu ma mai interesa nici un fel de finete in rezolvarea problemelor din el, sau eleganta codului, sau vreun fel de optimizari; nu: el trebuia sa mearga si basta.

Cum spunea Valentin ieri: “esti Diverta Online, esti cam cel mai mare magazin online din Romania, nu poti sa lasi sa se intample asa ceva, sau daca se intampla, iesi pe usa, du-te pana la IBM sau la HP sau la cine mai stii si ia-ti cel mai bun server de la ei, ATUNCI, in momentul ala; daca tot ai asteptat pana in ultima clipa sa vezi daca functioneaza”.

PLANNING, people si NO SECOND HAND DEVELOPERS! Urăsc cârpăcelile!

PS: Sunt foarte curios de reactiile celor de la Vodafone!

[techtags: badcode, e-commerce, server crash]

asagerii oricarui zbor catre US (exceptie cetateni, lpr si cei aflati in tranzit catre alte state) sunt obligati sa specifice adresa unde vor locui pe durata sederii. Fenomenalul process se numeste address capture (un lucru trebuie sa-l recunosc: au niste copywriteri exceptionali). Completarea integrala si depunerea acestui document la check-in sunt absolut obligatorii pentru a putea intra in tara. Mai spune cineva ceva de chinezi si de politica lor izolationista si … sa-i spunem … selectiva?

Aici gasiti minunatia de formular care trebuie completat.

Why, oh why din’t I take the blue pill?

All the big corporations depreciate their possessions, and you can,
too, provided you use them for business purposes.  For example, if you
subscribe to the Wall Street Journal, a business-related newspaper, you
can deduct the cost of your house, because, in the words of U.S.
Supreme Court Chief Justice Warren Burger in a landmark 1979 tax
decision: "Where else are you going to read the paper?  Outside?  What
if it rains?"

			-- Dave Barry, "Sweating Out Taxes"