Now John at the bar is a friend of mine, he gets me my drinks for free. He’s quick with a joke or to light up your smoke, but there’s some place that he’d rather be. He says, “Man, I believe this is killing me!”, as his smile ran away from his face. “Well I’m sure that I could be a movie star if I could get out of this place.”

Now Paul is a real estate novelist who never had time for a wife; and he’s talking with Davy, who’s still in the Navya and probably will be for life. And the waitress is practicing politics as the businessman slowly gets stoned. Yes, they’re sharing a drink they call loneliness but it’s better than drinkin’ alone.

It’s a pretty good crowd for a Saturday and the manager gives me a smile, ’cause he knows that it’s me they’ve been comin’ to see, to forget about their life for a while. And the piano, it sounds like a carnival, and the microphone smells like a beer, and they sit at the bar and put bread in my jar and say “Man, what are you doin’ here?”

No, is nir mine, obviously, this his. Enjoy!

This time it’s strange being a straanger in a foreign town; it usually isn’t, but right now I feel that everybody is constantly looking at me. Although my heart is filled with hope, it’s still somewhat heavy. There’s this weight I’m moving around every time I breathe in and out.

These streets that smiled to me when I got here, alight with happy faces and exquisite decorations, seem to shun me. I walk the narrow bridges and somehow see you walking by, just around the corner. I run towards you and, just as I turn, you’re gone … in the blink of an eye. I’m not even sure you were ever really there. Perhaps it’s all been in my head. The city is so mellow. It’s probably just me. Everyone else seems to be happy. I just wish they’d stop staring at me. I might have even passed you by on the street a couple of times and I probably will again. There’s only so many streets.

Time seems to stand still now, although, for the past days it seemed to travel at the speed of light. I feel like a walking cliché, standing here in a café, killing time before my plane leaves, with my technology, cigarettes and glass of wine. I keep looking at my phone. I don’t even know what I’m looking at it for. Besides, I can’t even say I didn’t know this time would come. It was only logical. A logical conclusion to a very illogical series of decisions and a very unlikely series of events. Still, it doesn’t feel wrong on any level. I suppose I can take some solace in this and in the fact that I knew this was the only acceptable way for events to play out. Any one of the other possible outcomes would have carried with it a lot of unanswered questions and a lot of unwanted complications.

Of course it rains! The seagulls seem to have decided not to take part in this though. They’re relentless, like the river rushing by. There’s a strange pairing of images here with the river, the gulls, the bridges, the market and the rain. It all feels surreal. Images and words. That’s about all I’ve ever had. Images, songs and words to make people see, to make them understand. Yet it’s strange that all I carry with me are feelings – strong, complex emotions that shape me and provide context, purpose, drive … confusion that somehow, by some strange feat, leads to clarity. I could really use a piece of that clarity now. Like the song in my headphones – connected to the phone I keep looking at – says, I got half a mind to scream out-loud.

And then there’s the airports! I find comfort in airports. I feel very much at home when I’m between places. I guess it’s always been about the prospect of “what’s next”. I don’t really know. Trouble is that I can hardly ever forget anything. This, unfortunately, brings on a series of complications. I can still remember the texture of your skin, the smell of your hair, the look in your eyes and the feel of your embrace. That smile, the way your face lights up in happy surprise and the way your eyes childishly wither when in conflict. Of course they’re all still very near to me, but, if history is any teacher at all, they’ll still be near to me when I’m eighty.

There I go again looking at the phone.

Still there are airports ahead. I should be feeling quite happy. Yet the river is swelling, the bridges are still standing and the market is still abuzz with festive atmosphere. All in all, I guess it’s been a good couple of days. And perhaps the best is yet to come … and, babe won’t, it be fine?

I find the whole approach puerile and simple though deeply sunken in the bourgeois atmosphere of long forgotten days. I find the situations depicted to be petty and the whole typology of character used too commonplace. Still is this such a bad thing? The core issue itself is so puerile and the entire situation is commonplace. We all go through this from time to time. It’s in our nature. We do this often, wishing we could go back, albeit we can’t actually go to those distant places and have an epiphany as our man does. Be it small glimpses of times when color shone brighter, be it places and friends we lost along the way, be it images and sounds that used to comfort us, we all feel the need to rejoice in the certainty of what used to be. It’s only natural, it’s commonplace. It’s easy to frown upon a masterpiece maker’s raw rendering of a very crude idea. It’s a contradiction. How come there’s nothing more to the film? Its the simplicity and obviousness of the situation itself that requires no further complications. That’s the stroke of genius. There’s nothing more to it. Why should there be?!

Keep walking

I think we need to do this. I think it’s a deeply rooted need we have to walk along streets of unknown cities. When I visit a new city, the first thing I do is to walk the streets, I need to breathe in the air and I need to see the faces of the people. I do this not for logistical or strategical purposes, but in order to take the whole scene in for all it’s worth. Most of the people I’ve met have lost the need to keep walking. To tread along new paths. We’re born with this unquenchable desire to absorb every new bit of information that comes our way and, somehow along the way, we start to settle, we start to let mundane stuff bear down on us. When do we lose the thirst?

A friend of mine calls this the spiral. It starts with the tiniest bit of settling for less than you think you ought to and it invariably grows with every other compromise we do in our lives. “I know I could have done better but this will do for now“. “Things are going well; of course there’s this and that and the other one, but it could really be much worse“. No, it couldn’t. It already is worse. You’ve settled for something you know deep inside is not what you really want or need. We’re so fearful about … what exactly? Have we become so jaded that anything will just satisfy us. So why keep on walking? Why walk along the streets at midnight looking for who knows what. Well, that’s … simple and one should try to go way back to their past to find this out. A very smart man once wrote that maturity is to have rediscovered the seriousness one possessed as a child at play. When you’re a child, life is limitless: there are no boundaries or unattainable goals. Why settle for less now? It’s that simple. There is no need to make it more complicated by bringing in the ties and constraints of modern day life. Of course the approach is linear and childish and puerile.

I’ve often been accused of being a childish, spoiled, idealistic brat. Truth is I live in a world where genuine, true emotions and ideal outcomes exist. I’ve been fortunate enough to have this belief hardwired into me in such a manner that, even when it seamed that I was a raging lunatic, I would always manage to see some hint that maybe my beliefs weren’t that far fetched. So what if the search takes a really long time? I mean really: do you actually have a deadline? For instance I do. I have a very concrete and real, physical deadline. That’s precisely why I don’t want to stop chasing my ideals. I don’t have the time to stop for second best … anything. As I’ve said, I know what I want and I won’t ever settle for anything less.

My point is don’t stop looking, don’t stop treading new paths, don’t let norm compromise your ideals, be content to be thought foolish and stupid and keep looking for whatever it is you’re looking for. Eventually, it will come to you.

I like women who know what they want. I like their vulnerability when I ask them what, to me, seem self-evident questions. I like the paradigm-shift from the initial surprise of being asked to the moment they tell me. The nakedness of that instance and the warmth of acceptance they feel when they realize that there couldn’t have ever been any wrong answer.

It was never about me wanting to know what they felt: I knew that, or at least felt it. It’s always been about them seeing that I see it deep within. I carefully choose my words. In fact, by the time you read this, I might have re-writen it 43 times. (carefully note that 43 = 42 + 1). It’s never about me having to know. It’s always about me having to be discovered in surprise. I hold delivery in high esteem. Now what the fuck/frak – or whatever derogatory, defulatorry* word you enjoy having lying around – is that all about?  Surely it can’t be that difficult to see!
*(English actually doesn’t have a proper expression for the meaning of the original word: it only provides … well … ‘vent’ vs défouler).

As much as I like to – only amongst friends – joke about myself as the holder of absolute truth, I truly have no ideea. Truth of the matter is that this is just an introspection. I often think that this is the most difficult and most erosionous* thing we could do to ourselves. This is why I tend to give most credit to people who have done it and come out alive. This is why I hold this above all other human endeavours. I guess it’s a bit of “know thyne enemy and know thyself “…
*That’s not an actual word 

… it’s the wrong kind of  place to be thinking of you. it the wrong time …

It takes courage to stare down into the face of the abyss, knowing that the abyss always stares back at you; that‘s what he was on about. Truthfully, we all strive to be Nietzscheans*: the apotheosis of all things we hold powerful and true. The apotheosis of … perfection (highly pretentious words). Why? Acceptance!(?) Core. Self validation!(?) That has to be it. Surely: I !!! No other value can be higher than ‘I’! None. I am it … bar none.
*That’s also something some dreamer once made up

I know what I want. I know I like women who know who they are and act acordingly.

It’s never been about making them uncover veil after veil. It’s never been about making them fulfill their “true potenttial”. To me, it’s much more subtile than this. It’s about the utter joy in realizing that, after someone made you see in yourself what you only aspired to, made you realize you were what you had always wanted to be, that they had done this selflessly, in spite of feelings we often disassociate with such states.

I find it sad to live in times where such statements are … relevant. When such things have to be spelt out loud. These are self-evident truths. Should it then be possible that love and knowledge of self and kindred selves are not mutually exclusive? Why that’s preposterous!! There must be something else behind it. And if there is … ? Then I cannot … . But if they know that I know that they know … ? Hmmm ….

… i choose my words very carefully …

I find it harsh and cinic that we’ve come to regard genuine love, the one that makes you … well … you, without requiring, without wanting you to trade, the ones who sense the smell of your skin even when you don’t, the ones who don’t keep scores and who don’t expect … as a charade. It’s blatant. It’s abusive, demeaning and irresponsible. It’s …

I rant … I do. It’s a small crime …

Am nevoie de o pauza.

Unii ma considera – sunt sigur – imatur si superficial. Sunt sigur ca ceva lume a zis ca e ceva de fatada, de ochii lumii (mai fac asta din cand in cand). Nu. Nu e. Intr-adevar, are ceva merit si ideea ca adevarata maturitate si adevarata putere in cazul de fata ar fi sa fac ce am de facut in contextul asta … “online”, in ciuda si in jurul falsitatilor astora. Nu mai spun de cei care se uita la mine ca la un las, care … fuge. Cred ca punctul asta de vedere e un pic limitat.

La un moment dat e nevoie – pentru oricine – de un reset, de o epurare. Cu totii avem nevoie de o pauza. Nu ma simt dator nimanui de- a ma explica, ci doar imi servesc propria vanitate si dorinta mea – aproape patologica – de a ma simti ascultat si inteles.

Intotdeauna am stiut sa accept un punct de vedere cpus (pentru cei ce ma cunosc, n-am spus niciodata ca l-am acceptat … gracefully). L-am acceptat indiferent daca mi-a placut sau nu; iar atunci cand ideea exprimata “mi-a deschis” ochii, chiar am fost recunoscator; in felul meu foarte orgolios.

Urasc trend-ul asta de a ne comunica si de a ne spune diverse “in vazul lumii”. Eu sunt “mai de la tara”, mie nu mi-a placut niciodata sa-mi spal rufele in public – sau ca sa fiu sincer cu mine si mai precis – I’m a very private person. Am fost tot timpul de parere ca, atunci cand vrei sa comunici cu adevarat ceva cuiva, e cel putin un gest de respect fata de destinatarul mesajului tau sa iti faci ceva timp si sa iti gasesti cuvintele potrivite. Nu vreau, in nici un caz sa spun ca oricine a ales sa ii trimita cuiva un clip in loc de o scrisoare sau un mai, ca oricine a tacut si si a ales sa iti arate o melodie in loc sa vorbeasca, e un nesimtit comod, nerespectos care ar trebui impuscat. Vreau doar sa spun ca, atunci cand o fac eu, e o forma de respect si ca, de multe ori, un cuvant e mult mai potrivit. Indiferent de cat de stangaci, incoerent sau intortocheat ar fi. Sunt prima persoana care stie cat de greu e sa fii cu adevarat sincer cu tine si deschis, dar tot eu sunt primul care stie cat de mare e rasplata.

Anyway, am divagat.

Nu mi-am intors spatele “lumii”: am doar nevoie de o pauza de la toata artificialitatea asta … But I’ll be back

PS: intre timp, va rog dati share link-ului si like pe facebook tuturor prietenilor vostri, ca sa citeasca si ei articolul si sa ma simt ascultat si inteles … Va multumesc!

Desi nu mi-a luat decat jumatate de sfert de milisecuda sa iau decizia asta, erau acolo niste motive foarte bine intemeiate. Cel mai recent dintre ele fiind ca, multumita unei amice mai vechi si mai tinere, mi-am adus aminte de vremurile in care telefonul era si nu era, in care ne bucuram sa deschidem impreuna plicul cu poze de la developat, in care nu era grav daca intrai in “filmul tau” … si de faptul ca, de fapt, am numerele de telefon si stiu datele de nastere ale tuturor oamenilor carora vreau sa le spun La multi ani!

Sa nu ma intelegeti gresit, sunt flatat (si e spus sincer) ca anul asta, am primit ceva ~7′j’de mesaje de la multi ani pe Facebook. Dar macar  jumate trebuiau sa vina mai “dirrect”. Vorba aia: I know half of you less than half than I should like and I know less than half of you half as well as you deserve. . Nu vreau sa fiu ipocrit, pentru ca nici eu nu am sunat cand a fost cazul. But I AM honestly and trully sorry I didn’t.

Un al doilea – foarte egoist si sincer – motiv e ca, atuci cand cineva va vrea sa stie dac-am murit sau nu … o sa stie cum sa dea de mine. Imi pare rau dar e totusi ceva de zis pentru o latura mai personala a digitalului astuia in care traim, care ne hraneste si pe care il “iubim” atat de mult.

Urmeaza (din nou) contul de messenger si cel de Twitter (eta: ~ 5 mins).

Anyway …: eu mi-s Catalin. Numarul meu de telefon este +40 731 023 731, adresa mea de mail este catalin.stan@me.com (desi s-ar putea sa dati si de catalin.stan@sideways.ro). Cand pun poze cu ce fac se intampla pe http://shadedpixels.tumblr.com sau aici (pe blog). Nu accept comentarii de la “usability experts” cum ca nu am pus link pe cuvantul magic “aici”.

Probabil ca, la un moment dat, cineva se va prinde ca nu mai sunt pe fb si va da un mail sau imi va scrie ceva sau macar va da un Google search. Pana atunci, va las cu un cantecel – de la una bucata prieten drag si a lui trupa, Stilborn! Thank you, my dear, dear firend! Enjoy!

Bartender (female) dyed blonde, black outfit, generous cleavage, highly exposed, vigilant eyes. Always looks the other way. She’s focused, driven, yet deeply tried And thus bossy. Twenty-seven-ish. Notices when she’s noticed and she likes it. She knows that you know …

Man at bar end. Laid back. smoke towering from his left hand. Faces the door, acts cool, but deeply pleased when he’s noticed. Short black hair. Polo shirt. Leans forward when he’s talking to others but not too much. Never faces the camera. Audience must never see his face. (Note to self: always shoot from same angle.)

Guy sitting alone at bar, smoking cigarette in ashtray. Dark. Types continuously on his phone. Constantly lifts his head and looks around. Once in a while stops to cherish another sip of his drink. He knows what he ordered. Once in a while stops to look longingly at the door …

Gecko se apropie, in sfarsit, de WebKit!

Aseara am incercat, la recomandarea lui George, Firefox 4, beta n’spe si am avut sentimentul ca … nu sunt in Firefox: ca sunt  in Safari. Ca totul se misca bine, ca merge, ca … curge. Panta rei. (Google that, bitch!)

Experienta mea cu Firefox, in ultimii 6-7 ani, a fost una proasta; mai ales pe mac, unde – Doamne, iarta-ma – era ca nuca-n perete. Nici repede nu mergea, nici frumos nu desena: saracul.

L-am lasat sa-si arate muschii pe site-ul meu preferat, one of my pride and joys – homebase-ul  bunului meu prieten Marius – un fotograf, designer, project manager si client service desavarsit, de la care am invatat multe. La momentul in care am dezvolatat site-ul respectiv, a trebuit sa “reduc” din experienta, sa scad din calitate – adica sa intru cu bocancii in sufletu’ feeling-ului – pentru ca bietul Fiefox nu putea sa deseneze destul de repede pe cat se cerea. *(si asta pe pc … for all you haters outthere).

In seara asta insa, experienta a fost alta! Nu o pot descrie in cuvinte, nu stiu destul a scrie incat sa fiu sigur ca o veti simti la fel – dar merita sa incercati.

Nu pot sa nu mentionez, mai ales pentru sceptici, ca, prima data cand am auzit de Firefox, anul era 2002, era iarna, stateam in Moxa – cimitir al tineretii mele – versiunea era “zero si ceva”, iar Mozilla inca mai era un browser si nu se ajunsese inca la confuzia xerox-copiator in ceea ce-l privea.

So … enjoy: http://www.mozilla.com/en-GB/firefox/beta/

PS: de la urmatorul articol scriem cu diacritice …

In fine, poezia este foarte lunga si o includ mai jos, insa interpretarea asta este superba: mai buna decat varianta de album, cea de 12 minute despre care pomeneam. Cu acestea le spun ramas bun celor trei (… doi … unu) cititori (ex)fideli care, in mod sigur, nu se vor mai intoarce prea curand pe pagina asta. Textul complet este aici.

On either side the river lie
Long fields of barley and of rye,
That clothe the wold and meet the sky;
And thro’ the field the road runs by
To many-tower’d Camelot;
And up and down the people go,
Gazing where the lilies blow
Round an island there below,
The island of Shalott.

… click pentru continuare

Cazul e simplu si clasic:

- Tu stii cat fac unu si cu unu?
- … Da tu stii cat fac doi si cu trei? [accent pe punctele de suspensie].

In mintea noastra am purtat deja dialogul si am dat si replica: “Bineinteles. Doi. Dar hai sa te intreb eu ceva si mai si [...]“. Stiu ca iti va fi/va este si va va fi greu in continuarre sa recunoasteti, dar toti o facem. Sa fie oare din dorinta de a arata cat de destepti suntem? Sa fie oare din dorinta chioara de a epata, sau de a nu cadea de fraieri? Nu cred. Sincer, nu cred. Cu toate neajunsurile si minusurile noastre, imi place sa cred ca suntem mai buni si intelepti ca popor, decat sa cadem in plase atat de evidente. Spuneti-mi romanic, dar cred cu tarie.

E doar pentru a nu ne pierde firul, pentru a nu uita ideea.

Primul contact cu debate-ul l-am avut pe vremea cand abia puteam sa leg doua vorbe coerente, desi ideile imi fulminau prin cap. Nu din cauza varstei, ci doar din cauza faptului ca nu aveam disciplina necesara. La vremea despre care vorbesc, suntem la inceputul programului – inca nici nu putea fi vorba de asociatii, de agregari si despre stiu eu ce foruri tutelare. Suntem in ’95 si George Soros abia incepuse sa culeaga roadele programului de “dezbateri organizate la nivel preuniversitar” in Romania. Prin felul in care e structurat, formatul te obliga sa te limitezi la ceea ce conteaza, sa asculti ceea ce spun interlocutorii tai si sa te repliezi cu un argument complet nou, intr-un timp foarte scurt.

In cei cativa ani de debate am intalnit oameni minunati, am invatat lectii valoroase, am primit cateva palme bine meritate si am deprins obiceiuri de discurs foarte importante: sa ascult, sa structurez ceea ce gandesc, sa exprim cat mai concis ceea ce am de spus, si sa nu-mi pierd sirul gandurilor. Pare banal. Da-mi voie sa te intreb – si fii sincer cu tine – cand a fost ultima data cand ai lasat pe cineva sa-si termine ideea? Pana la capat. Fara sa vrei sa iti spui propriul punct de vedere in timpul discursului celuilalt. Si daca nu ai intrerupt, lucru pentru care te felicit, cat din ceea ce vroiai sa spui a mai ramas cand a venit randul tau sa vorbesti?

Asta ne-au invatat oamenii pe care i-am cunoscut atunci: rabdare in a-i asculta pe ceilalti, indiferent de starile pe care ni le provoaca ceea ce spun si structura in gandire.Desigur au fost si alte lectii importante acolo: gustul victoriei, primele infrangeri, tradarea, dorinta de a castiga (cliseu maxim). Nu asta e subiectul. Acest articol e al celor ce m-au invatat sa ascult.

Cred ca, in marea schema a lucrurilor, astea sunt experientele care conteaza. Ei sunt cei ce ne-au dat forma. Ceea ce devenim -omul in care ne transformam odata cu trecerea timpului – nu e nici vina si nici meritul lor, insa amprenta lor e acolo. Punctele s-au legat si ne-au adus aici. As vrea sa pot gasi un exemplu, o traiectorie atat de precisa si de punctuala de la cauza la efect, cum e cea din discursul la care fac aluzie.

Tuturor celor carora le-o datorez le fac o plecaciune. Unii dintre ei au murit, unii au disparut iar altii pur si simplu nu mai sunt …

Scriu dementa asta de articol pentru ca sunt racit, obosit, pentru ca ma vindec cu tuica fiarta si pentru ca m-am saturat sa citesc, pe diverse site-uri, stiri/articole/post-uri – si mai ales comentaririile aferente - care nu spun absolut nimic. Articolul incearca sa prezinte un subiect oarecare si sfarseste prin a nu spune nimic faptic, nu lanseaza nici un fel de judecata de valoare si nici macar nu isi asuma vreo opinie personala. Colac peste pupaza, comentariile sunt, intotdeauna, de mare angajament, gravitand invariabil spre orice alt subiect decat cel discutat si sfarsind, fara exceptie prin a deveni un schimb de replici insipide, incolore si inodore pe care si le arunca unii altora pentru a nu cadeai el de fraier. Acest axis mundi al nostru ca popor: da ce … sa pic eu de fraier? (Ideea nu imi apartine ci este a unui mare geniu creator in viata).

Prieteme, daca ai ceva de zis, la obiect, scurt, clar, cuprinzator si laconic, atucnci, by all means, spune! Daca nu, ia o tigara, o gura de suc, pune-ti un calus in gura si da-te cu capul de pereti, fa ceva, dar nu ne irosi vremea. Imi cer scuze si imi pare rau, dar asta-i situatia!

Pana la acest punct ar fi trebuit sa-ti dai seama ca nu despre cititorii tai vorbesc, nu despre articolul tau vorbesc, ci despre articolele si comentariile care polarizeaza vulgul, articolele care dau nastere la comentarii inepte si frustrate ale maselor.

Iata cateva din ideile si sfaturile pe care le voi elabora – un pic - pe viitor, in aceast mic extras din Encycopedia Galactica dedicat scrierii fara subiect. Varianta completa se poate citi in Encycopledia Galactica vol. 273, ISBN 1234-5678, Copyright 2073.

• Guvernul nu e problema ta. Tu esti problema ta.
• Nu lasa sa te afecteze lucruri pe care oricum nu ai cum sa le schimbi. Si mai presus de toate nu ne pierde noua vremea cu ele.
• Daca scrii, scrie corect ‘tui mama ma-sii de ortografiie #DOOM (si nu e un titlu de joc)

Si cel mai important ….

• Ramai pe subiect, amice!

Disclaimer 2: Imi cer scuze fata de (cei doi) citiori fideli ai mei pentru tonul, cuvintele si lipsa crasa de substrat a articolului astuia.

Au r’voir!

Ultima data cand am vazut o cursa de Formula 1, Schumacher era pe primul loc iar Miky batea apa in piua, asa ca ai sa ma intelegi de ce am decis ca nu mai era cazul sa pierd vremea cu asa ceva. Am mai avut o tentativa de a vedea o cursa – mai mult sau mai putin accidental – vara asta, cand am dat peste o transmisiune a cursei de la Valencia. Din pacate, tot peste Miky am dat. In consecinta, am spus stop. In urma cu cateva saptamani, insa, am gasit o transmisiune a BBC-ului. Nu mai tin minte exact ce cursa transmiteau, dar stiu ca din momentul acela am inceput sa le caut pe toate.

Nu e vorba doar de un singur lucru care m-a adus la a urmari Formula 1, mai degraba e vorba de … tot. Nu te mint cand iti spun ca nu cred sa existe vreun aspect din F1 in 2010 care sa nu mi se para absolut entuziasmant. De la tehnologie pana la soferi, de la “team radio” pana la comentatori, de la circuite si pana la show-ul pe care l-a reprezentat sezonul 2010, absolut fieacre farama s-a pus cap la cap si au facut un spectacol care a meritat urmarit. Nu de putine ori am auzit formulari de genul “this is the best year in Formula 1” sau “there has never been such excitement in a single season”, de la oameni care au tot dreptul sa spuna asa ceva; pentru ca ghici cine comenteaza Formula 1 pentru BBC, alaturi de prezentatorii de profesie: David Coulthard, Martin Brundle si Eddie Jordan. Si ei chiar vorbesc cu Bernie.

Show-ul din acest sezon a fost absolut senzational. Imagineaza-ti ca, in ultima cursa, nu mai putin de patru soferi aveau sanse reale de a castiga titlul. Pentru ca batalia e atat de stransa, si pentru ca tehnologia a avansat atat de mult, esti pur si simplu absorbit de ceea ce se intampla, iar comentariile sunt pur si simplu delicioase si la obiect. Uita-te mai jos, la highlight-urile marelui premiu al Turciei si cred ca ai sa incepi sa intelegi de ce spun ca mi-am redescoperit o pasiune mai veche.

Meritul este insa – in mare parte – si al BBC-ului, care, asa cum o fac de obicei, produc un show adevarat: ei nu transmit in direct o cursa de Formula 1, ei produc un eveniment. Timp de o ora inainte de cursa au grija sa te introduca in atmosfera cursei, sa intelegi ce se intampa, cine pentru ce se lupta, cine pe urmele cui calca si in umbra cui sta, astfel incat, atunci cand se da start-ul stii clar ce e in joc. Ca o cireasa pe tort, au grija sa se plimbe si pe pista inaintea start-ului stand de vorba cu soferii, tehnicienii si ce personalitati se mai intampla sa fie pe-acolo. Ca si cum n-ar fi fost de ajuns, ii mai aduc si pe soferi pentru cate un special, cum a fost cel in care Mark Webber, dupa ce a obtinut un Pole Position la Spa, comenteaza on-board footage-ul si ne duce pas cu pas prin manevrele pe care le face. (Si sunt foarte multe)

Imi pare rau ca mi-am trezit interesul pentru sportul asta abia acum, la spartul targului, dar abia astept sa inceapa sezonul urmator. Pana atunci, un montaj al transmisiunilor sezonului 2010, facut de cei de la BBC

Careful with that axe, Eugene!

Cel mai important eveniment al anului a avut loc săptămâna trecută şi nu a însemnat vreo declaraţie halucinantă a vreunui politician. Nu a fost vorba nici de Steaua lui Gigi Becali şi nici de frunza Elenei Udrea. Cel mai important eveniment este unul trist, la fel ca România zilelor noastre. Şi implică destinul unui om care a murit cu dreptatea în mână într-o ţară în care justiţia, la fel ca educaţia, sănătatea, sportul, armata sau administraţia fac parte dintr-un sistem putred de la rădăcină şi până în vârf.

Este vorba de destinul lui Marcel Ţundrea, un român simplu condamnat pe nedrept de justiţia română pentru o crimă pe care nu a comis-o. Au mai fost multe cazuri de acest fel, dar tenacitatea lui Marcel Ţundrea e unică. A executat 12 ani din sentinţa nedreaptă de 25 de ani, timp în care, în fiecare zi, şi-a susţinut nevinovăţia încercând să lupte cu sistemul prin toate metodele legale. A reuşit în sfârşit să scape din puşcărie şi a continuat bătălia cu statul român, pe care l-a acţionat în instanţă.

Trist. Cititi continuarea articolului aici.

Billy Joel - Piano Man

Tot ce am avut de spus despre 2009, am scris pe blogul Sideways, aici.

Sarbatori fericite!

Citeam in seara asta ceva post, pe un blog oarecare, scris de un nene care trecea prin prima saptamana fara tigari. Mi-am adus aminte ca n-am mai fumat o tigara din septembrie. (note to self: trebuie sa nu mai citesc chiar toate nebuniile). A fost o intamplare plina de multe incidente fericite – serendipitous I might say. In primul rand, observasem (nu numai eu) ca fumam numai pe jumatate tigarile – asta de o buna bucata de timp, ca incepuse sa ma deranjeze tare mirosul de tutun si ca imi aprindeam cate o tigara, de fiecare data cand nu aveam ceva de facut: stiu eu .. cand asteptam ca masina sa gandeasca. “Clar, sunt suprasaturat de nicotina si fumez in virtutea inertiei” imi zise intelectul superior.

Intriga. In septembrie am fost la Londra (buuutiful) inarmat cu doua pachete de tigari, pentru patru zile. “Cand se termina, vedem: daca rezist fara sa-mi cumpar, bine, daca nu … iarasi bine; asta e”. Evident ca, la sfarsitul celei de-a doua zile, s-au terminat. Trebuie sa mentionez ca hotelul era de nefumatori, in interioare nu se fuma pe nicaieri, iar pe strada am vazut si “designated smoking areas” care m-au lasat masca, dupa ce mi-au intors stomacul pe dos.

La inceputul celei de-a treia zile, am pornit la drum (si la propriu si la figurat), stiind ca marea parte din nicotina se elimina din sistem in mxim 72 de ore. Bineinteles ca toata lumea de pe strada fuma in ziua aceea. Stiti voi, drumul initiatic, panta rei si axis mundi. Pe la amiaza, cam la vreo ora si o plimbare buna dupa masa, am cedat impulsului si m-am indretat catre magazinul din colt, cu gandul clar sa imi iau un pachet de tigari: “lasati-ma cu prostiile voastre, fumez, asta e … ghinion”. Ajung, fara sa realizez ca in portofel nu mai aveam decat maruntis.

“A pack of Marlboro Reds, please! How much is it?”

“Seven Fifty”, zise indianul.

“?!??!” zic eu. Nu dau 7 lire pe un pachet de tigari. Din principiu. “OK, unul mic atunci. Cat e?”

“3.80″

Ma scotocesc prin portofel: 3.72. Damn! Ma uit la POS! Ha! Ha! Scot cardul.

“Not working!”, zice indianul cu o fata total inexpresiva.

“Brici! La revedere si drum bun!” Daca nici asta nu e semn, atunci eu sunt popa!

Pentru urmatoarele 4-5 saptamani am crezut ca iau la bataie pe  absolut oricine nu folosea intonatia corecta in fraza. E absolut incredibil. Ca sa nu mai vorbim despre “the weight gain”. Dar asta e o alta poveste. De fiecare data cand am vrut sa ma apuc din nou de fumat, sau sa imi cumpar tigari, pentru urmatoarele doua luni, ceva s-a intamplat. Am fost la o nunta la Iasi, organizata intr-un restaurant de nefumatori, situat la 5 kilometri (exagerez) de cel mai apropiat birt/chiosc/peco. Iar cand chiar mi-am aprins o tigara, avea un gust oribil si am fost silit s-o las din mana si sa ma duc sa ma spal pe dinti dupa trei fumuri. Horrid!

Cred sincer ca iti trebuie un efort de vointa serios sa te apuci din nou de fumat dupa o epurare din asta. Poate gresesc, dar, deocamdata imi mentin parerea. Nu stiu cat o sa ma mai tina, dar merita incercat, macar ca exercitiu de vointa.

Am reusit, intr-un final, sa fac si sa lansez site-ul firmei: www.sideways.ro. Am gasit un spatiu de birou absolut bestial, in centrul Bucurestiului. Am lucrat la cateva site-uri frumoase; si la alte cateva, pe care sper sa reusim sa le punem online pana la sfarsitul anuului. M-am apucat de scris si pe Twitter … din cand in cand.

M-am gandit ca ar fi interesant sa fac un mic face-lift blog-ului. Daca folositi un browser modern (Safari, Firefox, Chrome) – si nu ceva inapoiat ca Internet Explorer sau Opera – puteti observa si cateva eye-candy-uri facute cu CSS3: dropshadow-ul si  colturile rotunjite.

I’ll keep you up to speed.

PS: In timp ce scriam articolul si cautam linkul la css3.info, am gasit la ei pe site anuntul asta. Funny!

Aseara am dat peste un articol scris de Jeremy Clarkson (in stilul lui caracteristic) in coloana lui din The Sun, despre cum si-a redescoperit el telefonul cel vechi (un Nokia 6210) si care inca mai merge. Imi place mult cum scrie omul asta!

Revenind la De-Tech, nu ma dezmint. Imi place BlackBerry-ul foarte mult, tocmai pentru ca poti forma foarte usor si de oriunde (si vreau sa spun de absolut oriunde). Spre ex poti sa scrii direct din meniu numele persoanei pe care vrei sa o apelezi si va face un search in agenda. Un alt lucru foarte interesant este ca formeaza direct mnumerele de telefon din email-uri, indiferent cum ar fi ele scrise. Spre exemplu, primesti un mail de la cineva, iar in semmatura, ai un numar de telefon care e scris cam  asa (+1)-555-1234. E suficient sa te duci cu cursorul pe el si sa apesi butonul de call si numarul se formeaza.

Pe de alta parte folosesc telefonul meu vechi (un Motorola V3) pentru ca 1)imi placesi 2) e un telefon care nu stie nimic altceva decat sa fie un telefon. Nice! Cu toate astea imi aduc aminte si eu cateodata de fostul meu Nokia 6210 care a avut un final nefericit intr-un canal de pe marginea strazii la Coposu cu Sfanta Vineri, prin 2003.

Any funny phone storries?