Dissociative States of Mind

Imi spune ceva lume ca n-am sa rezist prea multa vreme fara facebook, twitter and all the rest. Probabil asa e. In fond traiesc (si traim) intr-un mediu care spune facebook de doua ori la fiecare jumate de minut si care prefera cumva sa isi vorbeasca in like-uri si dislike-uri si schimburi de statusuri in timp ce sunt asezati la aceeasi masa. I hate that: cred ca e fals, lipsit de substanta si tendentios.

Am nevoie de o pauza.

Unii ma considera – sunt sigur – imatur si superficial. Sunt sigur ca ceva lume a zis ca e ceva de fatada, de ochii lumii (mai fac asta din cand in cand). Nu. Nu e. Intr-adevar, are ceva merit si ideea ca adevarata maturitate si adevarata putere in cazul de fata ar fi sa fac ce am de facut in contextul asta … “online”, in ciuda si in jurul falsitatilor astora. Nu mai spun de cei care se uita la mine ca la un las, care … fuge. Cred ca punctul asta de vedere e un pic limitat.

La un moment dat e nevoie – pentru oricine – de un reset, de o epurare. Cu totii avem nevoie de o pauza. Nu ma simt dator nimanui de- a ma explica, ci doar imi servesc propria vanitate si dorinta mea – aproape patologica – de a ma simti ascultat si inteles.

Intotdeauna am stiut sa accept un punct de vedere cpus (pentru cei ce ma cunosc, n-am spus niciodata ca l-am acceptat … gracefully). L-am acceptat indiferent daca mi-a placut sau nu; iar atunci cand ideea exprimata “mi-a deschis” ochii, chiar am fost recunoscator; in felul meu foarte orgolios.

Urasc trend-ul asta de a ne comunica si de a ne spune diverse “in vazul lumii”. Eu sunt “mai de la tara”, mie nu mi-a placut niciodata sa-mi spal rufele in public – sau ca sa fiu sincer cu mine si mai precis – I’m a very private person. Am fost tot timpul de parere ca, atunci cand vrei sa comunici cu adevarat ceva cuiva, e cel putin un gest de respect fata de destinatarul mesajului tau sa iti faci ceva timp si sa iti gasesti cuvintele potrivite. Nu vreau, in nici un caz sa spun ca oricine a ales sa ii trimita cuiva un clip in loc de o scrisoare sau un mai, ca oricine a tacut si si a ales sa iti arate o melodie in loc sa vorbeasca, e un nesimtit comod, nerespectos care ar trebui impuscat. Vreau doar sa spun ca, atunci cand o fac eu, e o forma de respect si ca, de multe ori, un cuvant e mult mai potrivit. Indiferent de cat de stangaci, incoerent sau intortocheat ar fi. Sunt prima persoana care stie cat de greu e sa fii cu adevarat sincer cu tine si deschis, dar tot eu sunt primul care stie cat de mare e rasplata.

Anyway, am divagat.

Nu mi-am intors spatele “lumii”: am doar nevoie de o pauza de la toata artificialitatea asta … But I’ll be back

PS: intre timp, va rog dati share link-ului si like pe facebook tuturor prietenilor vostri, ca sa citeasca si ei articolul si sa ma simt ascultat si inteles … Va multumesc!